Cine are frați să-i iubească, cine nu...

Cine are frați să-i iubească, cine nu... să nu-i dorească. 

Și când zic frați, mă refer la frați și surori. 

Că zicem iubire frățească și nu iubire surorească... 

Cei singuri la părinți sunt revoltați desigur de ceea ce-am scris. 

La fel sunt și frații care se înțeleg. 

Dar eu nu scriu pentru aceștia, ci pentru acei care au nenorocul să aibă: 

• frați infami
• frați care urăsc 
• frați care îți vor răul 
• frați care se invidiază 
• frați care fac numai rău 
• frați care se folosesc unii de alții 
• frați care abuzează (fizic și psihic) 
• frați care trag focul doar la oala lor 
• frați care mint, înșală și manipulează 
• frați care profită de bunătatea celorlalți 
• frați care pretind înțelegere fără să înțeleagă 
• frați care acuză pe alții de răul pe care-l fac ei 
• frați care se cred victime, când de fapt sunt opresori 
• frați care bagă intrigă și zâzanie, destrămând familia  
• frați care vor ereditate, fără să-și ajute părinții bătrâni și bolnavi 
• frați care controlează și dictează cum să-și trăiască viețile ceilalți 
• frați care în loc să-și ducă crucea cu demnitate, o pun obligat pe umerii altora  
• frați care în loc să se iubească și să înțeleagă, judecă, condamnă și ucid cu pietre 
• frați care țin pe loc pe ceilalți și nu le permit (intenționat sau din prostie) să-și urmeze visurile 
• frați care pretind de la ceilalți să-i ajute constant, să le susțină cheltuielile nesăbuite, chiria, ba chiar să le sponsorizeze reparațiile la casă, mașină etc. etc. etc. 

Și, din neferice, aceste cazuri sunt foarte des întâlnite. Mult mai des decât știm sau vrem să știm. 

Și eu cunosc îndeaproape o sumedenie. 

Și ce durere colosală... să fii singur într-o casă de frați. Frați de sânge. 

Și încă o durere astronomică este să nu știi o viață că frații te urăsc și-ți vor răul, pentru că ești un om bun și nu poți concepe așa ceva. 

Să trăiești 40 de ani între vipere. 

Să crezi când te mint că te iubesc. 

Și să le ierți toate ticăloșiile pe care le fac... Să-nchizi ochii și să le găsești scuze peste scuze peste scuze... 

Ce șoc să-ți dai seama într-o zi că sora care n-a pierdut nicio ocazie să te rănească... sora cu care ai menținut relații din milă... cea mai profundă milă - te urăște fără măcar să știe. Ea. Ea nu știe că te urăște. 

Și n-ai cui să-i spui. Că nu ascultă. Perete de granit. 

Ea se cunoaște. Știe cine este. Știe ce face. Știe de ce. Ea a studiat.  

Dar nu știe. N-are habar. Și te acuză pe tine de prepotență, când prepotența ei este absolută. 

Ea impune altora să-i accepte caracterul imposibil. 

Obligă pe toți - o lume-ntreagă să o iubească și să se închine la ea, pentru că ea e bună și dreaptă. 

Ea strică voia bună și tot ea se ofensează când o rogi să fie om între oameni. „Eu sunt așa și n-am să fiu altfel. Eu sufăr. Nu pot să râd...”

Dar nu e prepotentă. Nu e egoistă. Nu e egocentrică. Ea nu vrea să-și ascundă sentimentele. Că e onestă. Asta e ea și trebuie să o accepți și să mă iubești așa cum este. Obligat-forțat. 

Tu trebuie să o accepți, nu ea să adapteze. Să fie om între oameni. 

Dar ea nu, ea nu poate, Ea suferă. 

Numai ea suferă, ceilalți nu mai pot de bine. 

De aia râd. 

Și ea nu vede dincolo de zâmbete. Nu vede dincolo de cuvinte. 

Dar nici nu stă în banca ei... ține cu tot dinadinsul să stea între oameni. Să meargă la petreceri... ca să aibă pe cine răni. Pe cine judeca. Pe cine condamna. Pe cine lovi cu pietre. 

Și stă cu botul pe labe, întunecând cerul senin al tuturor. 

Și suferă când alții găsesc puterea să râdă. 

Și urăște când alții iubesc. 

Și toți sunt criminali... numai ea sfântă. 

Dar ea nu este prepotentă... NU! Ea este CEA MAI prepotentă dintre toți oamenii pe care i-ai cunoscut vreodată. 

Rănește pe toți, fără milă, cu scuza sincerității. 

Dă verdicte, te cataloghează, te etichetează în mod absolut... ca să te schimbi, să devii ca ea. Să faci ca ea. Că ea știe ce-i bine. 

Știe care-i diferența dintre bine și rău. 

Delusional. Delirantă 

Asta este. 

Total. 

Complet. 

Absolut. 

Și deși ți-e milă, nu mai poți s-o iubești. 

Ai iubit-o atâția amari de ani în ciuda rănilor profunde ce ți-a provocat zi de zi, an după an, deceniu după deceniu... 

Dar nu mai ai iubire-n suflet. 

Pentru nimeni. 

Pentru niciuna dintre ele. 

Surori care au luat ce le-ai dat ca un drept al lor... nu ca o favoare, nu ca un sacrificiu, nu ca mărturii de iubire... de bunătate... de omenie. 

Ele au drepturi asupra ta. Tu ai doar datorii. 

Datoria de a le ajuta. 

Tu nu trebuie să ai nevoie de ele, nu este obligatoriu, trebuie doar să fii la dispoziția lor. Mereu. 

Să uiți de tine. 

Să nu te îngrijești de sănătatea ta. 

Să sacrifici tot... întreaga viață pentru a le ajuta.. pentru a le servi pe ele. 

Și tot tu ești rea. 

Prepotentă. 

Mincinoasă. 

Tu, care ai avut și 3 servicii odată ca să poți să le ajuți... și-apoi te-ai îmbolnăvit și nu ți-au dat voie să te îngrijești de sănătate.. Ba chiar ți-au zis că meriți să fii bolnavă, că ești o curvă și o leneșă. Și meriți tot răul de pe pământ. 

Dar ele nu blestemă. 

Nu. 

Ele doar îți spun că meriți bolile... 

Bolile ce în adevăr din cauza lor au apărut și din cauza lor s-au agravat. 

N-are niciun respect față de viețile și opiniile altora. 

Nicio considerație față de problemele și durerile altora. 

Este complet oarbă în fața durerii care nu-i aparține. 

Distruge reputațiile celorlalți pe motiv că adevărul trebuie aruncat în patru vânturi. 

Disprețuiește pe cei care nu fac ca ea. Căci numai ea face bine. 

Aruncă cu pietre, calcă oamenii în picioare și se bate cu pumnii în piept c-o face din iubire. 

Dar ea e rea... extraordinar de rea. Plină de ură și dispreț. Și poate și de invidie... 

Și nu știe. Nu vrea să știe. 

Ea dictează ce fel de ajutor au nevoie oamenii. 

Ea ajută când și cum îi convine ei, nu atunci când este nevoie. 

Mereu victimă. Mereu folosită. Mereu înșelată... 

Când, de fapt, ea este opresorul. Ea este cea care abuzează de toți. 

Sora care a destrămat familia cu adevărurile ei subiective și absolute. 

Cu părerile și verdictele ei absolute... fondate pe personalitatea ei pasiv agresivă. 

N-ai cum s-o rogi să te lase-n pace, că nu vrea să se uite înăuntrul ei. Ba chiar

Sora asta a fost rănită de alții și te-a făcut pe tine să plătești de când te știi. 

Și ție ți-a fost atât de milă de ea... și ai suportat, și ai ignorat... i-ai găsit mereu scuze și-ai continuat să-i asculți acuzațiile fără număr, părerile aberante și catastrofale, verdictele monstruoase... 

Și-atâta venin ți-a băgat în suflet... 

Te-a ținut din scurt toată viața. 

Nu ți-a dat voie să te dezvolți. 

Ți-a impus cum să trăiești, ce serviciu să accepți, ce să faci cu banii... banii tăi, munciți de tine. 

Nu ți-a dat voie să iubești... 

Nu ți-a dat voie să trăiești. 

Te-a sufocat cu răul imens făcut cu intenții bune... pare-se. 

Dar un om bun nu judecă. 

Oamenii buni nu condamnă. 

Oamenii buni... sunt blajini. 

Oamenii buni sprijină sau... lasă-n pace, dacă nu pot sprijini. 

Oamenii buni nu te trag de limbă numai ca să te judece... 

Surorile ar trebui să-și poate spună durerile una alteia... dar ea.. ea asculta și te judeca. Te acuza. Te condamna și băga intrigă. Te bârfea la toate. 

Și tu știai. 

Cuțite în inimă. 

Sare pe răni. 

Scuipat în obraji. 

Călcare pe suflet. 

Crucificare. 

Dar de ce sora ta te urăște, dacă nu i-ai făcut nimic? 

Te urăște că ești brunetă și ea e blondă? 

Te urăște că ai ochi albaștri? 

Te urăște că ești mai înaltă? 

Te urăște că tata nu te bate? 

Te urăște că tu faci treburile casei fără să crâcnești? 

Te urăște că mergi la biserică? 

Te urăște că infamul ei soț se uită după tine? 

De ce te urăște sora ta? 

De ce te judecă? 

De ce te condamnă? 

De ce aruncă cu pietre? 

Și-atâta venin... 

Și-atâta te-a făcut să te simți vinovată când ai vrut să rupi relațiile toxice, bolnave cu ea. Te-a făcut să te simți vinovată... așa de vinovată... teribil de vinovată... când i-ai spus că n-aveți nimic în comun și ce folos să vorbiți ore la telefon. 

Tot ea suferea... Numai ea. 

Tu nu. Tu ești un monstru. 

În timp ce tu te sufocai... nu puteai să ieși din casă din cauza ei. 

Și tremurai... tremurai zile când știai că vine ora-n care te suna... să vorbească cu soră-sa... s-o condamne. S-o acuze de curvie.  Să arunce cu pietre... ea. Omul fără de păcat. Sfânta. Dreapta. 

Și după ce te-a nenorocit, într-o zi, după 40 de ani de tortură, și-a cerut iertare și s-a așteptat să-i cazi în genunchi și să-i pupi mâinile. S-a așteptat să-i mulțumești pentru mărinimie... 

Dar tu ești golită de sentimente. 

Nu mai poți simți nimic, în afară de durere. 

Nu poți să respiri de durere... ca și cum ai avea un pumn în gât. Și asta de 25 de ani. 

Și la 40 de ani, când în sfârșit ți-ai dat seama de adevărul înspăimântător... și anume, că sora ta te urăște cu toată ființa ei și nici măcar nu știe, acum, la 40 de ani tot ce ai nevoie este să-i uiți numele. Să uiți că ai surori. Surori care și-au bătut joc de tine. Surori care te-au tratat mai rău decât ai trata un animal fioros. 

Și n-ai cu cine vorbi. 

Că inima ei e de granit. 

Ea chiar crede că iubește... Dar ea... îi este teamă de singurătate. Că a alungat pe toată lumea. I-a îndepărtat pe toți cu răutatea ei. 

Însă tu n-ai avut niciodată nevoie de ea. 

Nici de ea nici de nimeni. 

Și din cauza ei și a celorlalte surori, cărora nu le-a păsat niciodată de tine, care te-au manipulat și-au profitat de bunătatea ta, tu ai vrut să te sinucizi de multe... și chiar ai făcut-o de câteva ori... numai.. doar.... Că altfel știi că nu poți scăpa de ele. 

Dar destinul a vrut ca să continui să trăiești în iadul absolut în care te-au afundat surorile tale. 

Ele sunt diavolii care te țin cu furcile pe focul care ți-a transformat visurile în scrum. 

Ele te-au făcut neom. 

O umbră... care se teme să ridice capul din pământ. 

Monștri de egoism. 

Și-acum vrea să fie iertată. 

Dar tu n-o urăști. 

Nici nu-i porți pică. 

Nu te bucuri că nimeni n-o vrea alături. Dimpotrivă. 

Ție ți-e... încă milă. 

Milă de-un om deosebit de rău, căci în fundul inimii tale, tu vrei să crezi că este bolnavă. Un om normal nu ar face ca ea. 

Nu poți să crezi că sânge din sângele tău este un monstru. 

Te rogi pentru ea... să se trezească... să vadă că nu din iubire face ce face ori ce-a făcut. 

Dar din frica de singurătate. 

Dar tu nu o mai vrei în viața ta... 

Nu te merită. 

Și n-ai nici cel mai mic motiv să te simți vinovată. 

A fost un monstru și-atâta timp cât refuză să se uite-n oglindă, va rămâne un monstru și va continua să distrugă pe oricine îi stă aproape. 

Va destrăma orice uniune. 

Va călca pe inimi. 

Fără milă. Căci va continua să creadă c-o face din bunătate. 

Și n-ai niciun fel de bucurie. 

Că ți-a luat toate drepturile Și nu mai poți și nu mai ai ce să-i dai. Ai mâinile goale. 

Și cum să le mai iubești când tot ce simt pentru tine este o ură deghizată-n iubire bolnavă. 

Când te-au bârfit... 

Și te-au disprețuit ca și când le-ai fi luat ceva din traistă... 

Iar tu niciodată n-ai avut nevoie de ele. 

Niciodată nu le-ai cerut ajutorul... 

Nu, minți. Le-ai cerut ajutorul odată și o singură dată. Ei. Celei mai bune, mai corecte și mai iubitoare dintre toate. Și ar fi putut să te ajute, dar, în schimb ți-a zis că ai doar prostii în cap... Și-atunci, la 23 de ani, ar fi trebuit să înțelegi cât te disprețuia... Dar nu, eu am înțeles-o. Ce dobitoacă am fost! 

O, Doamne, de ce a trebuit să mă faci un om atât... de prost? 

De ce a trebuit să mă faci să iubesc acești monștri...? 

Dar acum știi. Te-ai trezit. 

La capul tatălui tău mort ți-ai dat seama că sunt pline de ură și dispreț... Ele doar spun că iubesc... spun și cred că iubesc când tot ce simt este ură și dispreț. 

Și nu este fibră-n corpul tău să nu te fi durut din cauza lor. 40 de ani ai sângerat din cauza faptului că te-ai încăpățânat să le găsești scuze după scuze după scuze... 

„Iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac.” 

Dar dacă știau? 

Și dacă încă știu? 

Nu te poți bizui pe ele. 

40 de ani te-au mințit. 

40 de ani te-au ținut de prost. 

Ea spunea că oamenii nu se schimbă. 

Ce vrea acum de la tine? 

Că ceva vrea, fără îndoială. 

Iubire n-ai să-i dai. 

A fost... dar nu va mai fi niciodată. 

Și-n ochii celorlalți tu vei fi monstrul. Încă o dată și mereu. 

Și tu vei continua să fii urâtă pentru eternitate că nu vrei să ai călăul în viața ta... ce-a mai rămas din ea. 

Nu o vei mai mai iubi niciodată. 

Sfântă să fie. 

NICIODATĂ. 

Că nu a meritat 1% din iubirea ta necondiționată. 

Acum, că nu mai ai ce să facă cu viața ta... nu mai ai un scop, te târâi în genunchi în fața ei? 

Nu o mai poți minți. 

Nu mai ești sora ei. 

Sângele apă s-a făcut. 

După ce ai ucis-o, implori să fii iertată? 

O viață de tortură pentru câteva scuze? 

Tu crezi că ajunge? 

Tu crezi că scuzele redau o viață? 

Ți-ai ucis sora. 

Fără milă și nici nu vrei să vezi. Urletele ei de disperare s-au lovit de un munte de granit. De tine și de surorile tale. Că nu mai sunteți ale ei. Niciuna. 

Și-ai să răspunzi pentru decizia asta. Dar universul este de partea ta. De partea surorii făcută una cu pământul. 

Universul știe ce ți-au luat. 

TOTUL. 

Cine are frați - să-i iubească, cine nu - să nu-i dorească. 

De cealaltă parte a iubirii frățești. 

Ce-ai citit mai sus este inspirat din realitate, dar nu sunt gândurile și experiențele mele. Între mine și surorile mele există doar relații de iubire, înțelegere și sprijin.